Demult, tare demult, tocmai în îndepărtata Chină trăia un împărat nespus de bogat. Palatul lui, construit în întregime numai din porţelanuri fine, era considerat cel mai frumos din lume.

Dar nu, nu voi prezenta un basm al lui Hans Christian Andersen, deşi vă recomand cu căldură să (re)citiţi povestea privighetorii noastre, o poveste care poate inspira cursul unei vieţi cinstite la orice vârstă, fie aceasta fragedă sau fortificată de vremea veşnic curgătoare. Nu este vorba nici despre un simbol al romantismului, uitat demult în scrierile lui George Sand, care afirmă cu tărie că viaţa noastră înseamnă dragoste şi a nu mai iubi înseamnă a nu mai trăi. Nici despre dorinţa unor poeţi precum Mihai Eminescu de a glorifica în versuri un simbol al libertăţii.

Povestea mea conduce nu ciclic spre răspunsul dat de deznodământ, căci discutăm despre lăcomia omului de a ţine o sursă de inspiraţie în colivii de aur, finalul fiind un puzzle de idei exprimate încă din titlu. Aş vrea să leg discuţia de puterea unor oameni de a deveni surse de inspiraţie, de a ieşi din umbră, de a stăluci în trilurile multicolore ale nopţii. Dincolo de pădurea acoperită de brazi impunători, dincolo de puterea unei melodii interioare de a opri orbirea sufletelor, dincolo de găsirea răspunsurilor, stă puterea noastră de a renaşte. Să devenim propriile noastre privighetori, propriile noastre surse de iubire şi fericire. Nimeni nu ne cunoaşte mai bine decât noi înşine, putând să valorificăm acel tril preţios.

Fiţi propriile voastre privighetori. Nu vă ascundeţi penajul modesc în coliviile de aur ale societăţii. Lasaţi acest gând să fie şi titlul şi conţinutul poveştii voastre.