Am început să scriu, să scriu și să îmbrățișez coasta viselor îndrăznețe ce mă vor duce spre infinit, dar nu oricare… nu orice reper cutezător, ci numai acela al viselor… visul… ce e acela vis? Un gând spus în pragul serii ce poate fi lăsat uitării, un mit al zeilor către un popor asuprit în speranță? Sau poate doar un țel în viață? Nu, un vis e mai mult de atât! Este un cumul de energii ce ne ghidează pașii. Visul meu este să scriu. Să pot scrie mereu și să îmi pot așterne gândurile pe o coală pură, albă de hârtie. O virgină pe al carei trup poți scrie fără încetare, poți crea în mod voit fără a o atinge cu adevărat, fără a-i stinge nici măcar pentru o clipă puritatea. De ce nu aș scrie? Când glasul meu este asuprit de speranțe, când glasul meu este stins… nu se poate risipi ușor, rămâne. Rămâne în tăcere. Scrisul meu nebun pe hârtie, în speranța de a fi auzită într-un final.